M-am născut în
anii 70. Îmi iubeam enorm bunicul, în special. Mama ne-a crescut, pe mine şi pe
fratele meu, în valorile creştine şi pot să vă declar că am avut o copilărie
fericită. Mergeam la biserică în fiecare duminică şi citeam cu sârguinciozitate
Biblia, aproape cunoşteam pe de rost anumite pasaje interesante. Părinţii m-au învăţat
să fiu drept şi să-mi respect aproapele.
La liceu, am fost dat la internat. Dar majoritatea
colegilor mei erau atei, fără opinii şi după câteva luni, am ajuns să-mi pierd şi
eu din convingerile mele religioase. Exista multă neîncredere şi lipsă de
toleranţă în jurul meu! Mulţi insultau religia şi prin asta mă răneau în
orgoliu şi în suflet. Mă simţeam tare confuz.
Atunci, mi-am spus că era mai nimerit de a-i citi pe
filozofii greci în loc de Biblie. Şi asta am făcut. Mergeam la
cinematograf, jucam fotbal şi învăţam pe rupte. Întotdeauna mi-am spus că secta
nu este pentru mine şi nu doream să aud despre aşa ceva în ruptul capului. Într-o zi, au trecut însă pe la bunica mea unii din
Martorii lui Jehova. Am vorbit puţin cu ei, aşa, mai mult din politeţe. Mi-au
expus convingerile lor, eu pe ale mele, într-un respect mutual şi totul s-a
rezumat la asta. N-am avut niciodată probleme cu ei, însă este perfect adevărat
că nu am fost atras de ideile lor.
Eram, cum s-ar zice, cu picioarele pe pământ: doream să-mi
termin studiile şi să-mi găsesc un loc de muncă. Mă interesam de viitorul
lumii, doream să mă realizez, să mă distrez şi să am, ca tot omul, o familie.
Dar problemele mele au apărut când am întâlnit un anume grup religios.
Într-o seară, am fost abordat de unii dintre membrii săi.
Este adevărat, pe atunci nu eram cine ştie ce credincios, însă nici ateu
convins. M-am lăsat totuşi recrutat, probabil mai mult dintr-o nestăpânită
curiozitate (ca să nu-i zic slăbiciune). O fată din acest grup, destul de
frumoasă, făcea în aşa fel încât să stea întotdeauna alături de mine şi s-o
privesc în ochi. Mă atrăgea magnetic şi-mi oferea o linişte sufletească. Ce
mai, o adoram, recunosc, căci m-a vrăjit repede. Ea a fost foarte directă cu
mine: este metoda care se numeşte <love bombing>.
Încet, încet, am început să-mi las obişnuinţele
cotidiene, pentru a mă apropia de acest grup misterios din care ea făcea parte.
Acolo domnea o prietenie ambiguă, se vorbea neîntrerupt de Iisus şi nu mă
obligau să cred în conceptele lor. M-au abordat ca şi cum m-ar fi cunoscut
dintotdeauna, ceea ce m-a mirat şi impresionat.
Mi-au oferit câteva materiale pe care m-au rugat să le răsfoiesc,
numai dacă doream. Nu mi s-a impus nimic! Erau multe <sfaturi> pentru a
reuşi în viaţă. Aceşti oameni erau carismatici, zâmbitori, cu feţe pline de căldură.
Făceau tot felul de adunări pentru a recruta noi adepţi.
Rapid mi-am
abandonat obiceiurile favorite şi m-am alăturat acestor oameni blajini. Imaginea vieţii sociale şi profesionale era acum
devalorizată în profitul vieţii comunitare. Cu toate astea, aveam încă multe îndoieli
în ceea ce-i privea. Am încercat să-i evit, să iau distanţă, dar n-am putut. Îmi
spuneau că dacă doream să fiu unul de-al lor, atunci trebuia să fac recrutări
cu ei însă nu credeam prea tare în ideologia lor. Mă temeam...
Eram pe cale de a fi un fel de <naufragiat al
spiritului>. Din
punct de vedere financiar, nu am avut probleme cu ei: cum eram student, nu
aveam decât foarte puţini bani, deci nu-i interesa această latură. Nu puteam să-i
ajut!
De-acum, totul
s-a deteriorat. Am început să mă cert cu părinţii. Într-o seară am telefonat mătuşii
mele şi am întrebat-o dacă puteam să locuiesc la ea o perioadă. Nu a avut nimic
impotrivă, deoarece mă iubea şi ne înţelegeam bine.
Dar părinţii mei au fost trişti şi nu au înţeles decizia
mea. M-au lăsat liber să aleg şi au continuat totuşi să-mi dea bani. Am început să învăţ
prost şi rezultatele s-au văzut. Am fost nevoit să repet unele examene. Nu eram
obişnuit cu asta. A fost dur... M-am întors acasă, cu o anume resemnare în
suflet. Pe sectanţi nu-i mai văzusem, deşi m-am gândit din timp în
timp la ei. Din fericire, părinţii mi-au iertat rătăcirea, că doar eram
singurul lor copil. Bineînţeles, după ce mama mi-a făcut binemeritata morală.
Tata s-a abţinut. Am început să citesc Biblia şi alte cărţi religioase, aşa,
dintr-un instinct de neînţeles. Am descoperit buddhismul şi m-am simţit
atras de el. Dar în minte aveam şi cuvintele sectanţilor, pe care nu le puteam
uita.
I-am căutat şi
le-am spus că aveam să particip şi eu la adunările lor. A fost decizia mea.
M-au considerat <copt>, ca un fruct care trebuia cules, cred. S-au bucurat sincer, cu zâmbete angelice, ceea ce a
înlăturat orice formă de ezitare de-a mea. Era ca şi cum mi-aş fi găsit brusc
fericirea în rândul lor. Îmi
vorbeau deschis şi mă emoţionau vizibil.
Mi-am zis că trebuia
să încerc această experienţă. De ce nu? Părea
serios: pe ziduri se aflau fotografii cu Iisus, candele, lumânările ardeau...
Atmosfera era profund religioasă, înălţătoare. Vă întrebaţi ce credeam despre
secte? Nimic, nu aveam nicio idee, pentru că până atunci, nu avusesem niciodată
de-a face cu vreuna. Ce pericol putea să reprezinte pentru mine? În ce fel?
Habar n-aveam. Sincer vă spun.
În orice caz, era o anume rigoare, diferită de lumea
exterioară, care mă făcea să am încredere în aceşti oameni. Ei mi-au vorbit
despre <sfârşitul lumii>. Eram surprins şi şocat de intoleranţa lor faţă
de buddhism, de exemplu, care în acel moment mă pasiona. Am participat însă la
adunările lor de rugăciune. Cum eram nou, m-am limitat la a observa. Fiecare
adept trebuia să destăinuie grupului gândurile sale intime. Am participat la
aceste adunări o vară întreagă şi mă simţeam asemeni unui păstor care trebuia să
aibă grijă de mioarele sale.
Mâncam în comun, munceam gratuit pentru sectă şi eram
invitaţi să o ajutăm material cu ce puteam. Mă numeau <frate> şi mă îndemnau
să mă confesez şi chiar să mă auto-acuz. Între noi erau cupluri (căsătorite sau
nu) şi celibatari (tinere fete rebotezate). Unii lucrau în exterior, ceea ce aducea
puţin ajutor financiar comunităţii. Am dormit la ei, în unele weekenduri. Adunam legume împreună iar seara dansam şi ne rugam. Era
un mod de viaţă fraternal pe care încercam să-l înţeleg.
Dar regulile comunităţii erau foarte stricte: exista un
singur televizor pentru întreaga comunitate, lecturile din cărţile religioase
erau obligatorii cotidian (zi şi noapte) etc. Acest stil de viaţă era pe
alocuri frustrant, în comparaţie cu lumea reală, pe care o <părăsisem> conştient.
Într-o zi l-am întâlnit pe fondatorul acestei comunităţi,
un preot căruia i-am strâns mâna. Într-adevăr avea charismă. Nu căuta puterea
materială, ci mai degrabă puterea socială prin numărul de membrii ai
comunităţii pe ca o păstorea şi pentru asta făcea orice. Avea darul de a te
mobiliza doar fixându-te!
Odată, am fost invitat în comitetul lor restrâns, ceea ce
m-a uimit, vă daţi seama (doar eram un nou venit). M-am aşezat pe un scaun, într-o
încăpere mare, iar 5 persoane charismatice stăteau în picioare în jurul meu.
<Putem să-ţi dăm tot ce vrei, dar pentru asta trebuie să-ţi dai viaţa pentru
Iisus>, mi-au spus. Am fost puţin şocat de termenul <să-ţi dai>. Le-am
răspuns: <Vreau ca El să mă ajute, însă viaţa mea îmi aparţine.> Nu au părut
deloc surprinşi, însă m-au întrebat pe un ton categoric: <Vrei sau nu să-ţi
dai viaţa pentru Iisus?>
Am reflectat... Ei aveau mâinile pe spatele şi pe umerii
mei, de parcă s-ar fi rugat. Presiunea era puternică. Mi-am zis că dacă le răspundeam
afirmativ, intram într-o comunitate în care eram legat de mâini şi de picioare,
iar asta nu era vocaţia mea! Ei au început să se enerveze. Pentru a destinde
totuşi atmosfera, am zis: <Nu sunt prea sigur, vreau să reflectez.> Dar
ei mi-au spus brutal: <Trebuie să te decizi acum!!> Forţat, am spus:
<Accept ajutorul lui Iisus, însă vreau să rămân liber!> Tăcere totală, mă
priveau contrariaţi... Aveam un chef nebun de a pleca imediat, ceea ce am şi
făcut. I-am
lăsat blocaţi. Nu cred că se aşteptaseră la o asemenea reacţie. N-au zis absolut nimic. Adeziunea la acel grup presupunea
o supunere totală, ori eu tocmai asta refuzasem. Docilitatea mea s-a
transformat brusc în revoltă, ceea ce îi deranja teribil pe <fraţi> şi
<surori>.
Adevărul este că nu eram în stare să mă rupt total de
familie şi de prieteni pentru ei, să-mi schimb radical viaţa. Nu am vrut să mă
convertesc, să înlocuiesc valorile acestei lumi cu altele mai mistice. Într-o
zi m-a sunat unul dintre adepţi, care mă ruga să-i mai vizitez, să nu-i
abandonez total.
Când am ajuns acolo, ei mi-au zis că l-am trădat pe
Dumnezeu devenind ateu a doua oară, că am sedus o fată care îmi plăcuse şi care
a rămas profund deziluzionată din cauza mea. Am regretat sincer lipsa mea de
maturitate din acea perioadă. În această privinţă, aveau dreptate. Eram
confuz... M-am decis să vorbesc despre sectanţi cu familia mea. Părinţii mei
s-au neliniştit şi au vrut să mă ducă la doctor. Cu toţii au crezut că am înnebunit.
Oare? Ce-i drept, eu nu ziceam că pot face miracole, că sunt un
sfânt, că aud voci, că Iisus îmi vorbeşte etc. Când am abandonat cursurile,
părinţii mei au început să se neliniştească cu adevărat. Am petrecut un timp
reflectând la sectanţi. Îmi puneam zeci de întrebări.
Revolta mea a fost interpretată de ei ca un semn clar de
nesupunere. Nu
puteam fi unul dintre aceştia... Am primit câteva telefoane anonime în care
eram insultat. Am preferat să nu răspund acestor provocări. M-am dus din nou la
un psiholog pentru a scăpa de obsesiile mele. Timp de mai mulţi ani, n-am
vorbit despre sectanţi la nimeni, am interiorizat totul. Am preferat să trăiesc
cu acest eşec.
Părinţii mei au suferit mult alături de mine şi au fost
afectaţi de ceea ce am trăit cu sectanţii. Tatăl meu a devenit foarte neîncrezător
faţă de orice grup religios şi-i dau dreptate. De atunci, evit orice are legătură
cu aşa ceva. Când aud vorbindu-se de miracole, de supunere totală etc. mă tem.
Sincer. Doresc să rămân anomin, pentru motive evidente.
Sper ca mărturisirea mea să ajute pe alţi oameni şi să nu
cadă într-o capcană. Fiţi
atenţi, cuvintele fumoase ascund şi altceva. Am fost rănit, însă m-am vindecat.
Încerc să-mi construiesc viaţa plecând de la principii
cunoscute şi unanim acceptate. Încerc să exist, să trăiesc normal.
Un suflet rătăcit
P.S.- Am ajuns în
această situaţie pentru că o vecină mi-a făcut vrăji. A fost extrem de dureros
pentru mine, o experienţă atroce.
Norocul meu a fost că a am ajuns la cabinetul
tămăduitoarei Denisa Antonia care, cu migală şi experienţă, m-a îndreptat spre
lumină. Dacă vreţi, puteţi şi voi să-i solicitaţi ajutorul la numerele de
telefon : 0768.155210
sau 0754.555594.
Vizitaţi şi pagina sa de pe siteul www.vrajitoarero.com
